White

Știu că sunt atât de naivă uneori, dar viața are un mod ciudat de a mă învăța să nu mai fac asta. Sau cel puțin încearcă. Și de multe ori e nevoie  doar de o clipă ca întreg universul meu să se prăbușească. Și tâmpenia cea mai mare pe care o pot face este să o iau de la capăt mereu.

Oamenii sunt înșelători, le face plăcere să îți zdrobească visele cu ciocanul și apoi să ți le afișeze pe un zid. Dar nu vor să te omoare. Nu, pentru că asta le-ar oferi mai puțină plăcere. Ar fi prea ușor. Le place să îți atârne sufletul în văzul tuturor și să îl lase acolo, să îl privească toți cum e ars de soare.

Cât de mult îmi place să fiu dezamăgită de oamenii cărora le iau apărarea. Și cât ador ca oamenii ăștia să îmi facă rău. Atâta rău… Să știți și voi, dragi cotropitori ai inimii mele, că nimeni nu ar trebui să plătească pentru greșelile altora, dar eu am emis facturi în prostie și am încasat chiar sume fabuloase. Știu că am făcut-o. Și-mi pare atât de rău că nu pot fi rea. Mi s-a spus de atâtea ori..știu că nu sunt rea. Mă gândesc mereu la alții. Dar cum se face că atunci când eu mă gândesc la alții, ei nu au timp să se gândească la mine?

Eu greșesc, pentru că nu sunt obișnuită să ofer doar jumătăți de măsură. Eu nu accept să ofer mai puțin decât tot și încă puțin. Nu-mi stă în fire.

Drumul pe care sunt acum, îl parcurg datorită încăpățânării mele de a oferi tot timpul. Nu mi l-am dorit. Poate nu aș fi ajuns aici dacă nu mi-ar fi fost frică de singurătate.

Trebuie să iau o pauză, să îmi odihnesc golul din suflet. Sper doar să nu îmi observe nimeni tălpile sângerânde de atâta fugă și nici ochii obosiți de orele oferite lor, altora. Recunosc că m-am oferit pe mine necondiționat, pentru că altceva mai bun nu aveam de oferit. M-am deghizat de atâtea ori. Până am uitat cine sunt și ce îmi doresc. Până am devenit o amintire în propria mea existentă. Știu că fac zeci de pași greșiți din cauza întunericului și îmi zdrelesc genunchii de asfalt. Dar nu am ajuns la final de drum. Momentan doar încerc să mă obișnuiesc cu întunericul. Am închis uși, fără să las vreo cheie în urmă. Nu are niciun rost, pentru că nu-mi doresc să o găsească cineva.

Da ! Mă ascund după ziduri înalte, sperând că într-o zi, acel "cineva" al meu le va dărâma. Știu că va veni o zi când cineva mă va vedea așa cum îi văd eu acum. Nu știu dacă va fi sau nu prea târziu. Nici măcar nu știu unde voi ajunge eu.

Și defapt…cea mai mare greșeală a fost că mi-am îngăduit de prea multe ori să mă prăbușesc. Și de aia am tot avut tendința să repet asta. Cică acum ar trebui să mă mobilizez și să rămân puternică ..

Curgi, lacrimă, și fă-te râu for all I care. Eu sunt ocupată. Mă gândesc la nimic.

Între înger și demon

-Pur și simplu nu mă mai privești ca la început. De când m-am întors, ești atât de schimbată. Nu mai ești aceeași. Când îți spun că încă te iubesc, stau și mă întreb dacă într-adevăr o fac.
-Pf..mi se rupe sufletul să văd că trebuie să muncesc să ajung unde eram înainte. Trebuie să merg din nou pas cu pas pentru a ajunge să construiesc ceva ce va sfârși prin a fi o ruină. Încerc să îmi asasinez orgoliul ăsta căruia nimeni nu îi face față, dar mă întreb dacă are vreun rost.
-Pentru tine contează să aibe vreun rost? Contează că vei ajunge tot la final.
-Ce final?
-Ce mai contează? Important este că povestea asta te poate costa mai mult decât ai primit. Eu nu îți vorbesc despre un final, ci despre un început ce va deveni final. Nu e vorba de lipsa sentimentelor, ci despre acele sentimente care, dintr-o cauză sau alta, vor dispărea. Nu îți vorbesc despre distrugerea visurilor clădite aievea pe seama unor minciuni, ci despre distrugerea ta. Te văd cum încerci să înveți a dansa printre umbre, cu o puzderie de vise ciobite în spate. Ai sufletul gol și tălpile arse de la călătoriile făcute pe drumuri greșite.
-Mă întreb dacă e mai bine să renunț când mai rămâne ceva de lipit sau atunci când voi fi atât de frântă, încât nici cel mai priceput maestru nu va fi în stare să mă întregească. M-am săturat să ofer cui n-a meritat, iar unii nu înțeleg. Toate lucrurile par a fi pe un CD care se repetă la nesfârșit. Problema e că ambele fețe ale sale sunt zgâriate. Una mai zgâriată ca alta. Iar dintre cele două, cea mai zgâriată sunt eu. Ultima dată s-au prăbușit două suflete peste mine. A fost prea dur pentru cât puteam suporta eu. Nu doar că mi-am rupt oasele în încerca inutilă de a simți mai puțin, de a dărui mai puțin, dar mi-am golit sufletul de tot sperând că totul va fi bine. Acum, pentru o persoană ca mine, nu are cum să fie bine. Două suflete ce au plecat cu bucăți din sufletul meu.

Mi-au lăsat drept onorariu doar amintiri.
-Unul dintre voi trebuia să plece. Doar că ați plecat toți, în același timp, în direcții diferite. Cum te-aș putea ajuta?
-Ia-mi mințile ! Fă-mă să uit regretele, alungă asfințitul ăsta departe de mine, fumează toată ura din mine, ucide-mi sentimentele. Îmi doresc ca trecutul să-mi plângă de dor. Vreau să-mi dezbraci privirea, să îmi golești sufletul. Vreau să rămâi lângă mine, să îmi ghicești visele, apoi să le transformi în realitate unul câte unul. Aș vrea ca, cu mâinile goale, să-mi ucizi demonii din fața ochilor, să-i alungi departe și să se întoarcă atunci când vor fi îngeri.
 -Degeaba. Ai lângă tine o pereche de aripi albite de speranțe și înnegrite de păcate. Privește-te ! Ești la limita căderii și nu vrei să înveți să zbori. Ești în fața mea încercând să te decizi dacă să rămâi sau să pleci. Îți place să mă privești, dar tot timpul ești pe cale să stingi lumina ca să nu te găsesc.
-Dacă aș privi în trecut, cu siguranță mi-aș dori să închid lumina.
-Dar e blocat întrerupătorul.
-De ce e totul atât de complicat?
-E complicat. Mereu e complicat, pentru că totul se întâmplă la momentul nepotrivit. Îmi pare rău că timpul nu a știut să se coordoneze cu mișcările tale.
-Mi-aș dori să îl țin în loc, dar se încăpățânează să alerge cât mai departe. Până și eu m-am săturat să alerg într-o parte și-n alta fără direcție. Vreau doar să închid ușa asta nenorocită și să rămân pe loc.
-Sunt sigură că îți vor rămâne amintiri plăcute după ce vei pleca..
-Ei, pe naiba ! Aș da foc și amintirilor, și sentimentelor, și emoțiilor. Sufletele noastre să ardă până se vor face cenușă ! Nici să nu te gândești că vor renaște.
-Ciudat. Ai rămas goală pe dinăuntru după ce ai fost iubită drept fiecare femeie ce ai devenit de-a lungul timpului. Aceeași tu în mii și mii de feluri, cu sau fără suflet.
-Cum e să mă privești după ce a trecut atâta timp? Cum e să ai în fața ochilor un prezent atât de diferit de ceea ce te așteptai să revezi? Sufletul meu celebrează victorios distrugerea asta. Au rămas doar o poveste, pentru mine nu mai sunt, ci au fost. Au rămas doar amintiri scrise cu sânge pe file ce le-am îngălbenit de la fumul de țigară. Să nu uiți de mine acolo unde te vei duce. Mie mi-ai făcut atâta rău, nu mai fii amatoare cu ceilalți. Nu încerca să le faci aceleași lucruri. Ele nu sunt eu, nu știu cum să asimileze durerea aia lentă, venită la pachet cu fericirea.
-Nici nu voi încerca vreodată să o fac. Am făcut-o odată pentru tine. Odată cu lacrimile pe care le-ai pierdut, mi-am pierdut și eu sufletul. Ce ironic...mă lupta cu tine pentru tine. A fost doar o luptă surdă. Povestea asta, sincer, îmi arde durerea. Cum naiba să îți iau tot ce ți-a rămas? Credeai ca hârtiile astea vor fi privite, deoarece o considerai o poveste sinceră. E doar o poveste ce nu a fost niciodată sinceră. Dacă ar fi fost o sinceră, nu avea nevoie de retușuri. Nu erai nevoită să ștergi atâtea paragrafe la nesfârșit și să le rescrii la infinit. Trebuie să plec.
-Dă-mi clipe !
-Cu siguranță pentru altă poveste.

Ai timp?

Credeam că era momentul perfect să-mi spăl sufletul de păcate, dar mi-am dat seama că am prea multe și oricâte lacrimi aș vărsa, nu ar fi de ajuns să mai fiu ca înainte. Nu pot scăpa nici de petele prea evidente ale sufletului, pentru că m-am obișnuit să calc pe lângă drum.

Îmi adun sentimentele, le sudez și uite-așa trăiesc. Pentru că nu am reușit niciodată să cunosc adevărata față a vieții, m-am deghizat de tot atâtea ori de câte ea obișnuia să își bată joc de mine. Greșeala cea mare a fost că m-am deghizat până am uitat de mine și am devenit doar o amintire în propria mea existență.

Sunt doar aceeași eu, schimbată de timp, cu multe măști așezate lângă mine, dar niciuna purtată la timp. Îți jur că am încercat să te ascult, dar eram un suflet prea înstrăinat de tine, prea distrus de sentimente inutile. În timp ce mai trăgeam un fum din țigara prea devreme fumată, te auzeam cum îmi vindeai iluzii, cu zambet fals și te lăsam să crezi că îmi doresc tot ce îmi oferi. Te-aș fi lăsat să-mi stăpânești lumea până când aș fi avut chef să o conduc din nou. Suflete străin, tu nu știi nimic despre inimi pierdute, nu știi nimic despre cea care am fost, dar ai crezut că știi totul despre cea care par a fi. Nu am vrut să-ți vorbesc despre mine cea care sunt, atâta timp cât te-am lăsat să o vezi pe cea care nu mai sunt demult.

Știi cum marea încearcă să înghită pământul? Ei, așa am luptat eu pentru tine. Zi și noapte mi-am sfârșit sufletul, iubirea, și, într-un final, chiar pe mine. Și totuși, în acea seară te iertasem. Pentru lacrimile ce mi-au spalat obrazul, pentru acel puțin oferit, pentru tăcere, pentru orgoliu, pentru răzbunare. Recunosc că am pierdut o bătălie pe fronturile destinului, dar nu mă supăr, pentru că am stat în prima linie, încercând să-ți cuceresc sufletul.

Dar azi e târziu. Azi e ziua în care am constatat că trebuie să împachetez tot ce mai am într-o viteză amețitoare și să-mi salvez ultima parte de suflet rămasă. Aș vrea să-mi ucid trecutul pentru că mi-a furat inocența, să-mi omor amintirile pentru că mi-au golit sufletul. Da, clar, încă învăț cum să te uit.

Ochii bine conturați, buze sângerii ce nu își mai doresc sărutări dulci, priviri reci, zâmbete cinice, suflete furate. Toate fac parte din mine. Îmi apasă sufletul adâncind răni ce curând se vor vindeca, îmi apasă sufletul reamintindu-mi să nu mai fiu slabă de înger, îmi apasă sufletul amintindu-mi tot mereu să ofer durere pentru durerea ce mi-a fost oferită. O mască a fericirii purtată de un trup prea rece.

"Dragule, de acum îți ofer timp să mă uiți. Apoi o să mă întorc. De fiecare dată mă întorc, ca să am de unde pleca. Am să plec, ca să îți fie dor. Am să mă întorc, ca tu să mă întregești. Voi pleca, pentru că nu mai suntem doi. A cam venit vremea să închid uși, să-mi iau tocurile și să plec. N-am de gând să las vreo cheie în urmă, așa cum am făcut de fiecare dată, pentru că nu-mi doresc să o găsească cineva și să mă abată din drum. Întotdeauna am fost acolo sus și te priveam atent sub genele rimelate. Ți-am zâmbit, ți-am simțit mirosul, ți-am alintat buzele și te-am privit până când mi-a disparut imaginea ta. Și, la un momentdat, am învățat să te iubesc. Te-am iubit tăcut până am scos primul țipăt, te-am iubit zâmbind până la prima lacrimă, te-am iubit cum am știut eu cel mai bine până când nu am știut să te mai iubesc. Acum însă, te las iubire..te las să bați la alte uși, să le rupi balamalele și să încălzești alte așternuturi. Poate îți vei mai aminti de mine, dar eu...ei bine, am să te uit la ultimul fum tras din prima țigară..."