White

Știu că sunt atât de naivă uneori, dar viața are un mod ciudat de a mă învăța să nu mai fac asta. Sau cel puțin încearcă. Și de multe ori e nevoie  doar de o clipă ca întreg universul meu să se prăbușească. Și tâmpenia cea mai mare pe care o pot face este să o iau de la capăt mereu.

Oamenii sunt înșelători, le face plăcere să îți zdrobească visele cu ciocanul și apoi să ți le afișeze pe un zid. Dar nu vor să te omoare. Nu, pentru că asta le-ar oferi mai puțină plăcere. Ar fi prea ușor. Le place să îți atârne sufletul în văzul tuturor și să îl lase acolo, să îl privească toți cum e ars de soare.

Cât de mult îmi place să fiu dezamăgită de oamenii cărora le iau apărarea. Și cât ador ca oamenii ăștia să îmi facă rău. Atâta rău… Să știți și voi, dragi cotropitori ai inimii mele, că nimeni nu ar trebui să plătească pentru greșelile altora, dar eu am emis facturi în prostie și am încasat chiar sume fabuloase. Știu că am făcut-o. Și-mi pare atât de rău că nu pot fi rea. Mi s-a spus de atâtea ori..știu că nu sunt rea. Mă gândesc mereu la alții. Dar cum se face că atunci când eu mă gândesc la alții, ei nu au timp să se gândească la mine?

Eu greșesc, pentru că nu sunt obișnuită să ofer doar jumătăți de măsură. Eu nu accept să ofer mai puțin decât tot și încă puțin. Nu-mi stă în fire.

Drumul pe care sunt acum, îl parcurg datorită încăpățânării mele de a oferi tot timpul. Nu mi l-am dorit. Poate nu aș fi ajuns aici dacă nu mi-ar fi fost frică de singurătate.

Trebuie să iau o pauză, să îmi odihnesc golul din suflet. Sper doar să nu îmi observe nimeni tălpile sângerânde de atâta fugă și nici ochii obosiți de orele oferite lor, altora. Recunosc că m-am oferit pe mine necondiționat, pentru că altceva mai bun nu aveam de oferit. M-am deghizat de atâtea ori. Până am uitat cine sunt și ce îmi doresc. Până am devenit o amintire în propria mea existentă. Știu că fac zeci de pași greșiți din cauza întunericului și îmi zdrelesc genunchii de asfalt. Dar nu am ajuns la final de drum. Momentan doar încerc să mă obișnuiesc cu întunericul. Am închis uși, fără să las vreo cheie în urmă. Nu are niciun rost, pentru că nu-mi doresc să o găsească cineva.

Da ! Mă ascund după ziduri înalte, sperând că într-o zi, acel "cineva" al meu le va dărâma. Știu că va veni o zi când cineva mă va vedea așa cum îi văd eu acum. Nu știu dacă va fi sau nu prea târziu. Nici măcar nu știu unde voi ajunge eu.

Și defapt…cea mai mare greșeală a fost că mi-am îngăduit de prea multe ori să mă prăbușesc. Și de aia am tot avut tendința să repet asta. Cică acum ar trebui să mă mobilizez și să rămân puternică ..

Curgi, lacrimă, și fă-te râu for all I care. Eu sunt ocupată. Mă gândesc la nimic.