Dans mon coeur

-Pot să mă aşez lângă tine? De ce ai lacrimi pe frumosul tău chip? De ce te uiţi aşa la mine?

-Cu ultimele puteri pe care le mai am în clipele astea, o să mă adun toată într-un zâmbet. Descopăr în fiecare zi ce trece că, atunci când doare, puternic nu ești când urli, ci când te poți aduna într-un zâmbet.

Așa că mi-a zâmbit, dar cu nespus de multă tristețe.

-Puţini oameni știu să vadă un zâmbet ce e trist. Iar eu, dragă, cum aş putea să îţi cunosc tristeţea din zâmbet, când nici nu m-am ostenit să fiu lângă tine, cu bucuriile și tristețile tale deopotrivă?

S-a ridicat încet şi voia să plece. Drumul o ducea, nu știa unde.

-Sunt puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!

A tot repetat, până a ajuns să creadă. S-a întors spre mine. De această dată zâmbea.

- În visul meu, oamenii zâmbesc din inimă. Ce s-a întâmplat astăzi cu oamenii? De ce nu zâmbesc?

-Pentru că suferă, i-am răspuns. Pentru că au suferit, pentru că sunt obosiţi. Sau poate au uitat. Ori..iubesc prea mult.

-Tu iubeşti?

-Da !

-Pe cine?

-Toţi prietenii pe care i-am pierdut, în faţa cărora mi-am aruncat trecutul, aşa cum un cerb se aruncă în faţa maşinii, toţi băieţii pe care nu am ştiut cum să-i iubesc, ocaziile de care nu am profitat, clipele de fericire pe care le-am lăsat să zboare.

-Viaţa ta nu-i altceva decât o însuşire de mici ratări.

-Şi pe tine te iubesc. Acum, când fac saltul periculos în propriul meu trecut, simt că ameţesc. Fără tine sunt nefericită, copilă.

-Las’ că îţi trece.

-Mi-e dor de tine.

-Ştii tu ce-i dorul?

-O durere de stomac.

-Vei mai veni pe la mine? Când o sa vrei tu?

-Poate..

Nu înţelegeam. Cu siguranţă nu am înţeles-o. Şi nici nu am aşteptat-o.

Doar pentru o clipă am închis ochii, să simt nisipul sub tălpile-mi obosite. Ea se îndepărta. Am vrut să o opresc, dar ştiam că va fi fericită departe de mine. Mi-a zâmbit, cu fericire şi eliberare. Singura amintire ce mi-a lăsat-o a fost o bucăţică veche de hârtie în care încerca să îmi explice că:

“Așa sunt oamenii în viață-ca și călătorii dintr-un tren: unii se așează cu spatele în direcția de mers. Înaintează cu spatele, ca să poată avea încă priveliștea celor ce rămân în urmă. Alții însă, care-s și puțini de altfel, se așează cu fața, și nici nu mai întorc capul să vadă ce-a rămas în urma lor. Privesc înainte, atenți, cu privirea îndreptată spre cele ce urmează să vină.

Așa că, la urma urmei, contează nu doar să parcurgi călătoria. Contează și în ce mod.”

Am pierdut-o de mult. Deşi era mereu altfel, era mereu aceeaşi. O găsesc mereu în tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în mine.