Ai timp?

Credeam că era momentul perfect să-mi spăl sufletul de păcate, dar mi-am dat seama că am prea multe și oricâte lacrimi aș vărsa, nu ar fi de ajuns să mai fiu ca înainte. Nu pot scăpa nici de petele prea evidente ale sufletului, pentru că m-am obișnuit să calc pe lângă drum.

Îmi adun sentimentele, le sudez și uite-așa trăiesc. Pentru că nu am reușit niciodată să cunosc adevărata față a vieții, m-am deghizat de tot atâtea ori de câte ea obișnuia să își bată joc de mine. Greșeala cea mare a fost că m-am deghizat până am uitat de mine și am devenit doar o amintire în propria mea existență.

Sunt doar aceeași eu, schimbată de timp, cu multe măști așezate lângă mine, dar niciuna purtată la timp. Îți jur că am încercat să te ascult, dar eram un suflet prea înstrăinat de tine, prea distrus de sentimente inutile. În timp ce mai trăgeam un fum din țigara prea devreme fumată, te auzeam cum îmi vindeai iluzii, cu zambet fals și te lăsam să crezi că îmi doresc tot ce îmi oferi. Te-aș fi lăsat să-mi stăpânești lumea până când aș fi avut chef să o conduc din nou. Suflete străin, tu nu știi nimic despre inimi pierdute, nu știi nimic despre cea care am fost, dar ai crezut că știi totul despre cea care par a fi. Nu am vrut să-ți vorbesc despre mine cea care sunt, atâta timp cât te-am lăsat să o vezi pe cea care nu mai sunt demult.

Știi cum marea încearcă să înghită pământul? Ei, așa am luptat eu pentru tine. Zi și noapte mi-am sfârșit sufletul, iubirea, și, într-un final, chiar pe mine. Și totuși, în acea seară te iertasem. Pentru lacrimile ce mi-au spalat obrazul, pentru acel puțin oferit, pentru tăcere, pentru orgoliu, pentru răzbunare. Recunosc că am pierdut o bătălie pe fronturile destinului, dar nu mă supăr, pentru că am stat în prima linie, încercând să-ți cuceresc sufletul.

Dar azi e târziu. Azi e ziua în care am constatat că trebuie să împachetez tot ce mai am într-o viteză amețitoare și să-mi salvez ultima parte de suflet rămasă. Aș vrea să-mi ucid trecutul pentru că mi-a furat inocența, să-mi omor amintirile pentru că mi-au golit sufletul. Da, clar, încă învăț cum să te uit.

Ochii bine conturați, buze sângerii ce nu își mai doresc sărutări dulci, priviri reci, zâmbete cinice, suflete furate. Toate fac parte din mine. Îmi apasă sufletul adâncind răni ce curând se vor vindeca, îmi apasă sufletul reamintindu-mi să nu mai fiu slabă de înger, îmi apasă sufletul amintindu-mi tot mereu să ofer durere pentru durerea ce mi-a fost oferită. O mască a fericirii purtată de un trup prea rece.

"Dragule, de acum îți ofer timp să mă uiți. Apoi o să mă întorc. De fiecare dată mă întorc, ca să am de unde pleca. Am să plec, ca să îți fie dor. Am să mă întorc, ca tu să mă întregești. Voi pleca, pentru că nu mai suntem doi. A cam venit vremea să închid uși, să-mi iau tocurile și să plec. N-am de gând să las vreo cheie în urmă, așa cum am făcut de fiecare dată, pentru că nu-mi doresc să o găsească cineva și să mă abată din drum. Întotdeauna am fost acolo sus și te priveam atent sub genele rimelate. Ți-am zâmbit, ți-am simțit mirosul, ți-am alintat buzele și te-am privit până când mi-a disparut imaginea ta. Și, la un momentdat, am învățat să te iubesc. Te-am iubit tăcut până am scos primul țipăt, te-am iubit zâmbind până la prima lacrimă, te-am iubit cum am știut eu cel mai bine până când nu am știut să te mai iubesc. Acum însă, te las iubire..te las să bați la alte uși, să le rupi balamalele și să încălzești alte așternuturi. Poate îți vei mai aminti de mine, dar eu...ei bine, am să te uit la ultimul fum tras din prima țigară..."