Morman de sentimente

Am aşteptat prea mult ziua asta. Ştiam că sunt pregătită să îl văd, sau cel puţin aşa credeam. M-am îmbrăcat cât mai sexi şi mi-am pus cerceii noi. Nu m-am machiat,  ştiam ca nu îi place să fac asta.

Am ieşit din casa la fix. Mă aştepta acolo de 24 de minute deja. Nu e nimic, nu se va supara, ştia ca îmi place să întârzii. Aceeaşi cafenea în care ne întâlneam de obicei. Şi aceeaşi masă, tipic pentru el. Stă pe locul în care statea întotdeauna. Nu m-a văzut când am intrat, era prea ocupat să-şi savureze ţigara. A uitat că nu îmi place să fumeze de faţă cu mine. Fumul gros ce cuprindea taverna în care ne aflam îmi dădea senzaţia că mă înnec şi..strănut. Mă recunoşte. Se întoarce spre mine: "Ai ajuns!". "Mda..aşa se pare. Iar tu..ai rămas neschimbat. De-ai şti cât de mult îmi doream să te văd."-asta gândeam. "Da, aici sunt!"-atât i-am răspuns.

Îi simt palma cu degetele răsfirate pe palma mea. Apasă ferm cu o palmă atât de caldă. Ochii aştia în care m-aş scălda toată viaţa..

-Eşti încordată.

"Pentru că nu vreau să uit, pentru că vreau să prelungesc secunda asta, pentru că vreau să mă bucur de ea cât mai mult, pentru că nu vreau sa ma prabusesc!"

Dar nu îţi spun. Prefer să îţi vorbesc despre despărţiri. Aşa cum am făcut-o şi aseară.

- Mi-e milă de tine. Nu o să fii fericit niciodată. Nici cu mine, nici cu alta, nici singur. Cauţi mereu alt anotimp, alt loc, pe altcineva. Nimic nu e niciodată destul pentru tine. Când mi-ai zis că nu-ţi găseşti locul, ultima dată când ne-am văzut, mi-a venit să mă aşez pe jos şi să râd până se face noapte şi mă dau ăia afară din bar. Tu niciodată nu-ţi găseşti locul. Pentru tine niciodată nu e de ajuns ce ai.

-Nu cred să fie cineva pe Pământ mai idiot ca mine. Pur şi simplu nu cred. Mă îndrăgostesc tot timpul de ceva ireal, mai pun calităţi de la mine, speculez, anulez defecte în minte şi sfârşesc prin a inventa un om perfect, pe care-l suprapun crudei realităţi, care este întotdeauna surprinzător de diferită de ce mi-am imaginat eu. Plouă !

-Te-ai schimbat ! (Am reuşit să i-o spun! )

-No shit. A trecut mult timp, dar nu m-am prea schimbat.

-Este vina ta. Te-ai jucat. Te-ai tot jucat. Te tot rupi de oameni câteodată atât de sec şi îţi arăţi adevărata faţă.

-Asta pentru că n-am suferit destul. N-am cerşit compasiune de suficient de multe ori ca să-mi dau seama că nimeni nu vrea să mi-o ofere.

-Sunt aici, te-aş ţine în braţe dacă ai avea nevoie, ţi-aş da două palme dacă ai avea nevoie, aş tăcea dacă asta ar fi semn că am încredere că o să te aduni şi o să continui, dar ca să-mi dau seama ce trebuie să fac, lasă-mă puţin aici, lângă tine. O să fie bine, mâine o să redevii bărbatul de care le e teamă tuturor.

S-a uitat la mine. Doamne, ochii ăia. Şi buzele, şi..şi apoi, dintr-o dată, a stat. Timpul s-a oprit în loc. Am trecut de deadline. S-a aşternut o linişte dureroasă, care mă împiedica să mai aud ceva. Dintr-o dată, nimic nu mai avea sens.

-Plângi?

"Nu, prostule ! Plouă afară şi mi-au rămas picături pe obraji. Normal că plâng. Ai fost atât de ocupat să îţi cauţi dragostea adevărată, încât ai uitat de mine. Ţi-a păsat atât de mult de ceilalţi, încât ai uitat să mă întrebi ce mai fac. Ai pierdut multe momente frumoase. Ai nimerit în viaţa altora şi ai uitat de a mea. Şi ai uitat să mă iei de mână, atunci când am încetat să mai merg!"

-Nu, nu plâng. Trebuie să plec.

-Aşteaptă ! Trebuia să îmi vorbeşti despre el.

-Dacă ar fi meritat ţi-aş fi povestit despre el.. iar dacă aş fi meritat, ar fi fost aici, pentru mine.

Nu l-am îmbrăţişat când am plecat şi nici nu i-am spus, aşa cum făceam întotdeauna, să aibe grijă de el. Mi-am luat geanta şi am plecat. Mi-a fost teamă să mă uit înapoi, probabil imaginea lui m-ar fi tulburat. Ştiam ca îşi va mai aprinde o ţigară şi îşi va fuma gândurile. Ploua. Nu iau taxiul, a început să îmi placă ploaia. 

De unde au femeile această super-putere de a anula cele mai intense trăiri într-o clipă, de parcă ele nu ar fi existat niciodată şi de parcă nu ar fi avut niciodată ochii fierbinţi şi umezi din cauza lui?

Aşa că i-am închis în minte zâmbetul şi am plecat fericită.

Pierdut femeie !

În seara asta am rămas acasă, să mă prefac intelectuală, să-mi pun ordine în gânduri. Numai că în gândurile mele e o mare dezordine…pentru că apari tu peste tot…ca un puşti impertinent care-şi azvârle picioarele cu nesimţire printre frunzele veştede toamna…
Ai ajuns încă un bărbat banal, care nu poate iubi şi care mereu îşi dezamăgeşte femeia, iubind-o după ritualul lui de burlac prea multă vreme, laolaltă cu altele.
Am ajuns încă o femeie idioată, speriată de ce urmează să simtă. Ştii perfect cum să ma arunci cu o viteză ameţitoare dintr-o stare în alta…acum fetiţă, în secunda următoare, femeie călcată în picioare cu bocancii nepăsării.
Trebuie să ne propunem fiecare dintre noi să ajungem undeva, nu doar să sperăm ca tâmpiţii. Acum câţiva ani mai credeam încă în oamenii bine intenţionaţi. Acum nu mai cred decât în trişori. Realitatea e prea dură ca să mă iau de piept cu ea. Prefer să-mi beau minţile de fiecare dată când simt un fior de raţiune. Tot ce vrei de la viaţă e puţină dragoste? Drăguţa de tine! Iar el nu-şi face timp nici măcar pentru un telefon nenorocit? Nu e vina lui că eşti lipsită de importanţă. Nu e vina lui că n-are timp de tine. Nu e vina lui că e porc. Nu e vina lui că nu dă doi bani pe conversaţiile banale pe care i le oferi cu atâta generozitate. E vina femeilor care au acest dar nenorocit de a-şi aşterne viaţa la picioarele primului venit şi de a-i pune la dispoziţie implicit fiecare secundă din timpul lor. Suntem tâmpite. TOATE! Suntem nişte creaturi complet inutile; bărbaţii nu îşi aleg femeile, nu se îndrăgostesc, nu visează, nu interpretează, nu speră.  Ei pur şi simplu găsesc la un momentdat câte o femeie şi se mulţumesc cu ea. Pentru că, pentru ei, suntem pur şi simplu toate la fel.

Oricât de interesantă ar fi o femeie sigur există pe undeva un bărbat plictisit de ea până peste cap. Aşa spunea Cărtărescu. Eu o să aştept aici picior peste picior să vină unul să mă desplictisească. Dar ştii cum? Crunt de tot. Şi apoi o să-i dau în cel mai interesant mod cu putinţă un şut în gură şi o să-l trimit să-l plictisească altcineva. Voi sunteţi idioate. Numai voi sunteţi de vină pentru toate porcăriile pe care le fac. Un animal nu face decât ce ştie el că are voie să facă.

Fiecare moment folosit pentru a le explica CE MAMA DRACULUI S-A MAI ÎNTÂMPLAT ŞI DE DATA ASTA, e vreme aruncată frumuşel şi ireversibil pe geam. Iar eu: să rezist singură şi de data asta. Pentru că eu n-am nevoie de nimeni. Pentru că atunci când depinzi de cineva, o să suferi de două ori mai tare când o să ai nevoie de el şi nu o să mai fie acolo. Şi, da, cel mai bun mod de a nu-I lăsa pe oameni să îţi frângă inima este să le araţi că nu ai una ! Şi dacă nu v-ar fi aşa frică, i-aţi mai da dreptate şi unei femei din când în când. Sigur că n-o să faceţi asta niciodată, pentru că nu aţi avea de câştigat decât un dram de respect.

Sculptura in mar

Stii, noi paream c-am (re)inventat iubiea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si mai seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii…Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul din tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta…Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.

Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuinta te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt. Si mult mai putin frumoasa…Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta…

Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mocirloasa. Dar de fapt, s-au tot asezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am trait exclusiv pentru tine, de cand te stiu. Am venit dupa tine mereu, am iesit cu toti prietenii tai mereu, am fost acolo, langa tine, de cate ori am simtit ca ai reala nevoie. Am fost femeia ta cum nu stiu cate femei au fost ale altui barbat, refuzand si simplul gand de a fi cu altcineva. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de-atatea ori din lumea mea si… m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi noapte, ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cand ii esti in brate…

Cred ca trebuie sa ne alegem finalul. Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tina, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fim impreuna. E ceva in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu, da. De-aici, poate, desincronizarea.

Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit inainte…Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.

Atat...

Mihaela Radulescu