Atâtea feluri
de-a iubi, atâția oameni, atâtea feluri de a
ne manifesta suferința.
Întotdeauna eu
am fost în ipostaza de a-i vedea pe alții
pleacând - prieteni, iubiți, rude, sau
chiar necunoscuți. Nu pot să
suport despărțirile de oameni
dragi. Mereu stângace, călcând pe-alături, dar mie niciodată nu mi-a venit
rândul. Ați fost forțați
să
plecați din viața
mea atunci când
eu nu voiam să
plecați. M-ați
forțat să rămân în urmă când, defapt, îmi doream să
stați lângă mine. Și,
de fiecare dată, eu a trebuit să-mi rup o bucată de suflet când tot ce-mi
doream era să-l umplu alături de voi. V-am văzut cum ați
plecat din viața mea, atât de ușor,
fără să priviți
în
urmă.
Sufletul meu a
fost bătut între aripi până s-a învinețit
de ură,
a fost supt de sânge până a fost golit de sentimente și
mi-a fost ridicat la cer ca la prima pală de vânt să fie lăsat în voia sorții.
Nu ați
avut niciodată
regrete. Îmi amintesc ce-mi spunea un bun prieten: să uit, să trec peste, să
merg mai departe. Am uitat. Atât de multe încât uneori am uitat și
unde mi-am lăsat
sufletul. Am trecut și eu peste. Am
trecut peste greșeli ce nu
puteau fi iertate. Am mers mai departe. Am mers mai departe trecând pe lângă oameni ce odată i-am iubit.
Unul mai ireal ca altul.
Și..de
asemenea..am iubit. Mult. Pe toți cei care
intrau pe ușa deschisă a inimii mele și
chiar pe cei care-mi stăteau
în
prag. Indiferent de ce se întâmpla, eram
capabilă
să
iubesc. Dar la un momentdat, s-a golit acel munte de sentimente. Acum mai am
doar câteva pierdute și, de va fi
nevoie, voi cumpăra
o lopată
și le voi îngropa undeva
departe. Sunt ale mele și curând le voi
ține doar pentru mine.
De acum, voi fi
conștientă de momentul în care eu va
trebui să plec. Cât mai pot pleca măcar pe jumătate întreagă. Nu-mi voi permite
să rămân știind că la un
momentdat oricum va trebui să
plec și e probabil să rămân cu nimic.
Sunt conștenită că vom sfârși
în
alte așternuturi, în alte brațe
sau poate chiar singuri.
Fiecăruia
dintre voi v-am oferit sufletul și timpul meu având certitudinea
că
le veți sfărâma cu ciocanul înainte de a
pleca. Îmi
va fi dor de voi. De fiecare în
parte. Voi mai ține la voi, vă voi mai iubi,
dar am să
încerc
să
nu închid
ochii. Nu de teamă că voi uita chipuri, ci pentru a nu-mi fi și
mai mult dor.
Cred că mă voi
ierta pentru că am obosit să mă condamn atât de mult pentru tot ceea ce am
făcut și pentru ce nu am făcut. În fond...de câte
ori pot trece prin iad fără să rămân acolo? De câte ori pot încerca să-mi
asasinez sufletul și el să scape? În câte feluri îmi pot distruge
inima și ea să mai bată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu