Fără titlu

Atâtea feluri de-a iubi, atâția oameni, atâtea feluri de a ne manifesta suferința.

Întotdeauna eu am fost în ipostaza de a-i vedea pe alții pleacând - prieteni, iubiți, rude, sau chiar necunoscuți. Nu pot să suport despărțirile de oameni dragi. Mereu stângace, călcând pe-alături, dar mie niciodată nu mi-a venit rândul. Ați fost forțați să plecați din viața mea atunci când eu nu voiam să plecați. M-ați forțat să rămân în urmă când, defapt, îmi doream să stați lângă mine. Și, de fiecare dată, eu a trebuit să-mi rup o bucată de suflet când tot ce-mi doream era să-l umplu alături de voi. V-am văzut cum ați plecat din viața mea, atât de ușor, fără să priviți în urmă.

Sufletul meu a fost bătut între aripi până s-a învinețit de ură, a fost supt de sânge până a fost golit de sentimente și mi-a fost ridicat la cer ca la prima pală de vânt să fie lăsat în voia sorții.

Nu ați avut niciodată regrete. Îmi amintesc ce-mi spunea un bun prieten: să uit, să trec peste, să merg mai departe. Am uitat. Atât de multe încât uneori am uitat și unde mi-am lăsat sufletul. Am trecut și eu peste. Am trecut peste greșeli ce nu puteau fi iertate. Am mers mai departe. Am mers mai departe trecând pe lângă oameni ce odată i-am iubit. Unul mai ireal ca altul.

Și..de asemenea..am iubit. Mult. Pe toți cei care intrau pe ușa deschisă a inimii mele și chiar pe cei care-mi stăteau în prag. Indiferent de ce se întâmpla, eram capabilă să iubesc. Dar la un momentdat, s-a golit acel munte de sentimente. Acum mai am doar câteva pierdute și, de va fi nevoie, voi cumpăra o lopată și le voi îngropa undeva departe. Sunt ale mele și curând le voi ține doar pentru mine.

De acum, voi fi conștientă de momentul în care eu va trebui să plec. Cât mai pot pleca măcar pe jumătate întreagă. Nu-mi voi permite să rămân știind că la un momentdat oricum va trebui să plec și e probabil să rămân cu nimic. Sunt conștenită că vom sfârși în alte așternuturi, în alte brațe sau poate chiar singuri.

Fiecăruia dintre voi v-am oferit sufletul și timpul meu având certitudinea că le veți sfărâma cu ciocanul înainte de a pleca. Îmi va fi dor de voi. De fiecare în parte. Voi mai ține la voi, vă voi mai iubi, dar am să încerc să nu închid ochii. Nu de teamă că voi uita chipuri, ci pentru a nu-mi fi și mai mult dor.

Cred că mă voi ierta pentru că am obosit să mă condamn atât de mult pentru tot ceea ce am făcut și pentru ce nu am făcut. În fond...de câte ori pot trece prin iad fără să rămân acolo? De câte ori pot încerca să-mi asasinez sufletul și el să scape? În câte feluri îmi pot distruge inima și ea să mai bată?