-Pot
să mă aşez lângă tine? De ce ai lacrimi pe frumosul tău chip? De ce te uiţi aşa
la mine?
-Cu
ultimele puteri pe care le mai am în clipele astea, o să mă adun toată într-un
zâmbet. Descopăr în fiecare zi ce trece că, atunci când doare, puternic nu ești
când
urli, ci când
te poți aduna într-un zâmbet.
Așa
că
mi-a zâmbit, dar cu nespus de multă tristețe.
-Puţini
oameni știu să vadă un zâmbet ce e trist. Iar eu, dragă,
cum aş putea să îţi cunosc tristeţea din zâmbet, când nici nu m-am ostenit să
fiu lângă tine, cu bucuriile și tristețile
tale deopotrivă?
S-a
ridicat încet şi voia să plece. Drumul o ducea, nu știa
unde.
-Sunt
puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!
A
tot repetat, până a ajuns să creadă. S-a întors spre mine. De această dată
zâmbea.
- În
visul meu, oamenii zâmbesc din inimă. Ce s-a întâmplat astăzi cu oamenii? De ce
nu zâmbesc?
-Pentru
că suferă, i-am răspuns. Pentru că au suferit, pentru că sunt obosiţi. Sau
poate au uitat. Ori..iubesc prea mult.
-Tu
iubeşti?
-Da
!
-Pe
cine?
-Toţi
prietenii pe care i-am pierdut, în faţa cărora mi-am aruncat trecutul, aşa cum
un cerb se aruncă în faţa maşinii, toţi băieţii pe care nu am ştiut cum să-i iubesc,
ocaziile de care nu am profitat, clipele de fericire pe care le-am lăsat să
zboare.
-Viaţa
ta nu-i altceva decât o însuşire de mici ratări.
-Şi
pe tine te iubesc. Acum, când fac saltul periculos în propriul meu trecut, simt
că ameţesc. Fără tine sunt nefericită, copilă.
-Las’
că îţi trece.
-Mi-e
dor de tine.
-Ştii
tu ce-i dorul?
-O
durere de stomac.
-Vei
mai veni pe la mine? Când o sa vrei tu?
-Poate..
Nu
înţelegeam. Cu siguranţă nu am înţeles-o. Şi nici nu am aşteptat-o.
Doar
pentru o clipă am închis ochii, să simt nisipul sub tălpile-mi obosite. Ea se
îndepărta. Am vrut să o opresc, dar ştiam că va fi fericită departe de mine.
Mi-a zâmbit, cu fericire şi eliberare. Singura amintire ce mi-a lăsat-o a fost
o bucăţică veche de hârtie în care încerca să îmi explice că:
“Așa
sunt oamenii în
viață-ca și
călătorii dintr-un tren: unii se așează cu spatele în direcția
de mers. Înaintează cu spatele, ca să poată avea încă priveliștea
celor ce rămân în urmă. Alții
însă, care-s și
puțini de altfel, se așează cu fața,
și nici nu mai întorc capul să vadă ce-a rămas în urma lor. Privesc înainte, atenți,
cu privirea îndreptată spre cele ce urmează să vină.
Așa
că,
la urma urmei, contează nu doar să parcurgi călătoria. Contează și
în
ce mod.”
Am
pierdut-o de mult. Deşi era mereu altfel, era mereu aceeaşi. O găsesc mereu în
tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în mine.
