Între înger și demon

-Pur și simplu nu mă mai privești ca la început. De când m-am întors, ești atât de schimbată. Nu mai ești aceeași. Când îți spun că încă te iubesc, stau și mă întreb dacă într-adevăr o fac.
-Pf..mi se rupe sufletul să văd că trebuie să muncesc să ajung unde eram înainte. Trebuie să merg din nou pas cu pas pentru a ajunge să construiesc ceva ce va sfârși prin a fi o ruină. Încerc să îmi asasinez orgoliul ăsta căruia nimeni nu îi face față, dar mă întreb dacă are vreun rost.
-Pentru tine contează să aibe vreun rost? Contează că vei ajunge tot la final.
-Ce final?
-Ce mai contează? Important este că povestea asta te poate costa mai mult decât ai primit. Eu nu îți vorbesc despre un final, ci despre un început ce va deveni final. Nu e vorba de lipsa sentimentelor, ci despre acele sentimente care, dintr-o cauză sau alta, vor dispărea. Nu îți vorbesc despre distrugerea visurilor clădite aievea pe seama unor minciuni, ci despre distrugerea ta. Te văd cum încerci să înveți a dansa printre umbre, cu o puzderie de vise ciobite în spate. Ai sufletul gol și tălpile arse de la călătoriile făcute pe drumuri greșite.
-Mă întreb dacă e mai bine să renunț când mai rămâne ceva de lipit sau atunci când voi fi atât de frântă, încât nici cel mai priceput maestru nu va fi în stare să mă întregească. M-am săturat să ofer cui n-a meritat, iar unii nu înțeleg. Toate lucrurile par a fi pe un CD care se repetă la nesfârșit. Problema e că ambele fețe ale sale sunt zgâriate. Una mai zgâriată ca alta. Iar dintre cele două, cea mai zgâriată sunt eu. Ultima dată s-au prăbușit două suflete peste mine. A fost prea dur pentru cât puteam suporta eu. Nu doar că mi-am rupt oasele în încerca inutilă de a simți mai puțin, de a dărui mai puțin, dar mi-am golit sufletul de tot sperând că totul va fi bine. Acum, pentru o persoană ca mine, nu are cum să fie bine. Două suflete ce au plecat cu bucăți din sufletul meu.

Mi-au lăsat drept onorariu doar amintiri.
-Unul dintre voi trebuia să plece. Doar că ați plecat toți, în același timp, în direcții diferite. Cum te-aș putea ajuta?
-Ia-mi mințile ! Fă-mă să uit regretele, alungă asfințitul ăsta departe de mine, fumează toată ura din mine, ucide-mi sentimentele. Îmi doresc ca trecutul să-mi plângă de dor. Vreau să-mi dezbraci privirea, să îmi golești sufletul. Vreau să rămâi lângă mine, să îmi ghicești visele, apoi să le transformi în realitate unul câte unul. Aș vrea ca, cu mâinile goale, să-mi ucizi demonii din fața ochilor, să-i alungi departe și să se întoarcă atunci când vor fi îngeri.
 -Degeaba. Ai lângă tine o pereche de aripi albite de speranțe și înnegrite de păcate. Privește-te ! Ești la limita căderii și nu vrei să înveți să zbori. Ești în fața mea încercând să te decizi dacă să rămâi sau să pleci. Îți place să mă privești, dar tot timpul ești pe cale să stingi lumina ca să nu te găsesc.
-Dacă aș privi în trecut, cu siguranță mi-aș dori să închid lumina.
-Dar e blocat întrerupătorul.
-De ce e totul atât de complicat?
-E complicat. Mereu e complicat, pentru că totul se întâmplă la momentul nepotrivit. Îmi pare rău că timpul nu a știut să se coordoneze cu mișcările tale.
-Mi-aș dori să îl țin în loc, dar se încăpățânează să alerge cât mai departe. Până și eu m-am săturat să alerg într-o parte și-n alta fără direcție. Vreau doar să închid ușa asta nenorocită și să rămân pe loc.
-Sunt sigură că îți vor rămâne amintiri plăcute după ce vei pleca..
-Ei, pe naiba ! Aș da foc și amintirilor, și sentimentelor, și emoțiilor. Sufletele noastre să ardă până se vor face cenușă ! Nici să nu te gândești că vor renaște.
-Ciudat. Ai rămas goală pe dinăuntru după ce ai fost iubită drept fiecare femeie ce ai devenit de-a lungul timpului. Aceeași tu în mii și mii de feluri, cu sau fără suflet.
-Cum e să mă privești după ce a trecut atâta timp? Cum e să ai în fața ochilor un prezent atât de diferit de ceea ce te așteptai să revezi? Sufletul meu celebrează victorios distrugerea asta. Au rămas doar o poveste, pentru mine nu mai sunt, ci au fost. Au rămas doar amintiri scrise cu sânge pe file ce le-am îngălbenit de la fumul de țigară. Să nu uiți de mine acolo unde te vei duce. Mie mi-ai făcut atâta rău, nu mai fii amatoare cu ceilalți. Nu încerca să le faci aceleași lucruri. Ele nu sunt eu, nu știu cum să asimileze durerea aia lentă, venită la pachet cu fericirea.
-Nici nu voi încerca vreodată să o fac. Am făcut-o odată pentru tine. Odată cu lacrimile pe care le-ai pierdut, mi-am pierdut și eu sufletul. Ce ironic...mă lupta cu tine pentru tine. A fost doar o luptă surdă. Povestea asta, sincer, îmi arde durerea. Cum naiba să îți iau tot ce ți-a rămas? Credeai ca hârtiile astea vor fi privite, deoarece o considerai o poveste sinceră. E doar o poveste ce nu a fost niciodată sinceră. Dacă ar fi fost o sinceră, nu avea nevoie de retușuri. Nu erai nevoită să ștergi atâtea paragrafe la nesfârșit și să le rescrii la infinit. Trebuie să plec.
-Dă-mi clipe !
-Cu siguranță pentru altă poveste.