Cand eram mica, de un lucru eram sigura. Printesele exista. Si
pentru fiecare dintre ele, exista si un print.
Cred ca, fara sa imi dau seama am crescut. Si totusi nu am
renuntat nicicand sa cred in printese. Dar astazi cred ca am acceptat faptul ca
nu exista. Astazi, dupa mult timp, realizez ca totul a fost o minciuna.
De ce? Pentru ca astazi m-am uitat la mine si nu am mai vazut un
copil. Desi multi nu cred asta, m-am maturizat si doare. Nici nu imi dau seama
daca a fost o maturizare brusca, sau am crescut incetul cu incetul. Cert e ca
astazi mi-as mai dori sa fiu copil. Mi-as dori sa il astept cu acelasi
entuziasm pe Mos Craciun, mi-as dori sa nu stiu ce inseamna “tehnologie” si
mi-as dori din nou sa mai pierd timpul degeaba cu prietena mea in fata blocului.
Toate astea si-au pierdut culoarea. Poate a mai ramas putin din
acel copil in mine, doar ca acum nu mai folosesc culori in a ma exprima.
Am avut parte de prima dezamagire, mi-am pierdut cea mai buna
prietena, am uitat sa urez “La multi ani!” bunicii mele, am pierdut entuziasmul
apusurilor, mi-am simtit gustul lacrimilor, mi-am pierdut din nou cei mai buni
prieteni, am pierdut speranta, am renuntat, am tipat, am plecat, am ramas in
urma, am dezamagit, am fost dezamagita, am inselat, am fost inselata, am
cunoscut prima iubire, dar niciodata ultima, am cazut, dar m-am ridicat. De
fiecare data. Dar niciodata cu ajutorul cuiva. Intotdeauna singura.
Dar am si iubit, am fost iubita, am zambit, am impartit zambete,
am ascultat, am fost ascultata, am sperat, am oferit sperante, am invatat sa
iubesc ploaia, am invatat sa nu mai inchid geamul cand bate vantul. Am reusit
sa privesc stelele si dincolo de nori si, cateodata, am reusit sa privesc si
mai departe de orizont. Cea mai mare reusita a mea: am privit primul rasarit
alaturi de persoana iubita la malul marii.
Am invatat multe de-a lungul timpului si asta m-a ajutat sa
cresc. Desi sustineam ca nu vreau a creste…am facut-o. Si nu pentru ca am vrut.
Multe sa intampla fara sa vrem. Nici frunzele nu vor sa cada toamna. Dar vantul
bate. Pentru ca a venit timpul.
Culorile in care privesc
acum lucrurile, persoanele, sentimentele, sunt diferite de atunci. Acum au mai
multe nuante. Cu timpul am invatat sa le combin. Timpul..el m-a invatat atat de
multe. Am crezut ca el rezolva problemele, dar defapt doar le acopera. Pacat ca
toamna bate vantul.
Am uneori vaga impresie ca altcineva a trait si a facut unele
lucruri in locul meu. Acel copil care imi dicta cum sa actionez. Acel copil
care ma incuraja si ma facea sa imi dau seama ca daca eu nu lupt pentru visele
mele, altcineva nu o va face. Si daca nu imi implinesc visele, ele imi vor da
frustrari si regrete. Si, da, am regrete. Regrete ca nu am facut, sau regrete
ca am facut. Fiecare reusita sau descurajare a ramas intotdeauna intiparita
intr-un coltisor al mintii mele. Si a revenit de multe ori la auzirea unui
cantec sau a unei vorbe.
Amintirile..sunt mereu atat de prezente. Pentru ca nu pot lasa
trecutul sa plece. Deseori in prezentul meu isi face loc si trecutul. Am oferit
atat de mult. Si inca mai am de oferit. Cand merita, eu pun la bataie si ultima
bucatica de inima. Dar ce mai merita
acum? Multi ne temem de suferinta. Asa ca ajungem sa nu mai avem teluri,
dorinte, asteptari. Nu mai vrem sa speram, apoi sa fim dezamagiti. Ne este mai
usor sa renuntam inainte de a incerca. Sau tintim undeva jos, in speranta ca
acolo, cu siguranta vom reusi.
Vin-o acasa. Mi-e atat de dor de tine. Mi-e atat de dor sa mai
stam de vorba. Te-ai schimbat atat de mult. Ai pierdut multe momente importante
si ai uitat multe persoane frumoase. Ai parasit multe cadre si ai alergat prea
repede sa prinzi trenul gresit. De multe ori ai nimerit in viata altora si ai
uitat de a mea. Ai plans prea mult cand ai renuntat la unele dorinte si ai
uitat sa mai zambesti pentru mine. Ai scris prea multe randuri despre greseli
repetate si ai uitat sa imi mai canti mie din piesa preferata. Cand m-am
pierdut, tu ai gasit pe altcineva. Ai uitat sa ma iei de mana cand m-am oprit
din drum. Ai privit prea mult timp inapoi si ai uitat ca, totusi, mergi
inainte. Ai cautat atat de mult luna, dar nu ai mai privit stele. Ai pierdut
asa multe si de fiecare data ai pierdut cate o bucatica din tine. Filmul
ruleaza doar odata, dar tu tot vrei sa repeti scenele. Ai gresit mult. Prea
mult. Opreste-te pentru o clipa, si alege drumul pe care vrei sa mergi. Eu sunt
aici. Mereu voi ramane aici si, de fiecare data cand te vei intoarce, te voi
astepta. Nu am altceva de facut, pentru ca am invatat sa iert. Actorul
intotdeauna isi spune replica, apoi paraseste scena. Dar tu..tu mereu ai vrut
sa ramai mai mult. Ai ramas prea mult in lumina reflectoarelor, de teama ca reprezentatia
ta nu va fi la fel de placuta si pentru altii. Decorul intotdeauna se va
schimba, dar tu ramai acelasi. Renunta la asteptari si spune-ti rolul. Motor,
filmati! Nu mai derulam din nou.
