Departe de tine..

Tocmai realizez ca timpul a trecut foarte repede. Sunt departe de tine si iti duc dorul..

Incerc sa zambesc pentru buna impresie, dar simt ca deja totul trece peste puterile mele. As vrea sa plang, dar nu pot, nu am voie.

Te-ai strecurat în sufletul meu fără să ştiu şi abia după atâtea luni de zile de când încerc să scap de imaginea ta înteleg, prea târziu poate, cât suflet am pus în această apropiere.

Simţeam şi atunci magia apropierii tale, acel ceva inefabil ce mă atrăgea ca un magnet deosebit de puternic.

Ce să te fi îndepărtat? Nici tu nu ştii … Te compătimesc pentru cât de puţin m-ai cunoscut. Îmi repetai obsesiv că sunt speciala; eram speciala atâta vreme cât ochii tăi mă iubeau, eram speciala sub lumina lor ca un actor sub lumina reflectoarelor, reprezentaţie pentru ochii unui singur spectator capabil să vadă şi, mai ales, să priceapă.

Mi-amintesc cel mai bine zâmbetul tău; te-aş fi iertat pentru orice vină dacă mi-ai fi zâmbit aşa cum numai tu poţi zâmbi. Am căutat de-atunci pretutindeni zâmbetul tău, întreg nu l-am mai regăsit niciodată, nici măcar pe chipul tău, după despărţire.

Iubim de multe ori în viaţă, dar de fiecare dată altfel. O altă intensitate a trăirilor, o altă desfăşurare a împrejurărilor, alte replici şi aceeaşi sete de împlinire, de regăsire a unui fragment lipsă din sentimente, din conştiinţă, chiar din gesturi. Recunoaşterea e arbitrară, independent de idealul nostru, recunoaştem o siluetă fugară, cândva întrezărită cine ştie în ce vis, o iluzorie mişcare a mâinii, cuta unui veşmânt, decoruri de interior, case, cutii de păpuşi sau exterioare: un copac înflorit ca un început de iubire, un buchet de trandafiri, sângele ca o văpaie hrănind o iluzie de senzaţie, un sentiment neformat încă precum un vierme ce nu va deveni niciodată fluture...

Si imi este dor si dorul de tine doare. Si totul va fi iarasi asa cum a mai fost.

Dar...va fi altfel...ne-am lipsit mult...si ti-am simtit tristetea din voce...si bucuria...si dragostea...vorbeai tu? Sau eu?...
Iarasi ma incearca acelasi sentiment...iarasi nu mai stiu de unde vin cuvintele...si nici nu stiu care inima batea mai tare...a ta? A mea?
Dar...ce mai conteaza?

Crede-ma, lacrimile dor, dar amintirile sunt cele care ma omora; cand imi amintesc de imbratisarile tale atat de calduroase mi se face frig, imi ingheata sufletul, saruturile noastre inca le mai simt: atat de delicate si ametitoare, vocea ta atat de diferita de a celorlalti inca o am intiparita in minte, discutiile interminabile inca imi lipsesc... Cum sa fac sa uit toate astea? Cum as putea vreodata sa te scot din sufletul meu?

M-am asezat din nou pe pamant, dar acum nu mai parea asa rece, iar cerul era mai senin si stele mai stralucitoare, mai usor de atins. M-am uitat din nou spre toti acesti ei care ma inconjurau, privirile lor era acum prietenoase, intelegatoare, le-am zambit si m-am intins pe spate. Filmul era pe sfarsite, amintirile ramaneau in trecut, ma bucuram de prezent si speram la un viitor mai bun sau... nu?