Un 24 fara tine..

Ma plimbam pe strazile acestui oras ciudat si observam cum lumea se uita la mine ca la o straina, dar nu ii bagam in seama, nu aveam timp sa ii observ.  Seara asta nu este la fel de obisnuita ca alte seri. In seara asta ma simt mai trista ca in oricare alta seara, in seara asta simt nevoia sa plang mai mult decat am facut-o in ultimele zile. In seara asta te vad pretutindeni, vad imagini cu noi, trecand prin locurile in care stateam cu tine. Imi inchid ochii, incercand din rasputeri sa fac acele imagini sa piara. Dar cand ii deschid, sunt tot aici, tot amintindu-mi de tine.

Am o tentativa de a ma inchide in mine, o tentativa de a ma distanta de ceea ce ma inconjoara. Nu am nevoie de prieteni, pentru ca am nevoie sa fiu singura. Astazi ma simt singura, doar pentru ca imi lipseste o singura persoana. Am intalnit multi prieteni care au incercat sa ma fac sa rad, sau macar sa zambesc. Astazi nu simt nevoia.

Nu mai sunt eu. Nu pot. Refuz..

In fiecare zi obisnuiam sa petrec cateva minute bune in fata dulapului, stand sa ma gandesc cum voi arata in ziua respectiva. Dar azi nu, azi nu a fost asa. Azi am pus mana pe ceva la intamplare. M-am dus in fata oglinzii si m-am uitat adanc la mine. Imi placea sa ma machez, dar azi nu am chef. Azi prefer sa trec neobservata.

Azi multi mi-au spus “Timpul le rezolva pe toate!”, dar nu e adevarat, e o minciuna. Le-am dat dreptate, doar pentru buna impresie. Dar eu ? Eu ce cred ? Nu mai cred nimic. Azi e o zi in care buzele mele si-au pierdut amprenta vreunui zambet.

Am mers cat de mult am putut. Intotdeauna am mers pana la capat. Dar acum m-am oprit. M-am oprit fiindca nu mai am putere. M-am oprit pentru ca nu mai aveam motiv pentru care sa merg mai departe. M-am oprit. Si ma simt singura, speriata..

De o ora incerc sa ajung acasa, dar nu ma grabesc ; cum am mai spus, seara asta nu este ca celelalte seri. M-am oprit. Am stat si am privit in gol catre inima mea. Te-am strigat. Si te-am asteptat. Inca te astept. Nu mai esti… Corpul imi devine din ce in ce mai rece, pielea din ce in ce mai palida..

M-am saturat sa ma ascund sub chipul asta curajos, cand stiu ca ma feresc de adevar. Am preferat sa ma pictez pe fata, in loc sa ma mandresc cu ce mai am. Nu te mai privesc. Nu te mai ascult. Nu mi te mai amintesc. Nu iti raspund.

E prea tarziu sa mai adaug acum ceva la tot ce simt. Un prieten mi-a spus ca plansul ma ajuta…dar la mine nu prea ajuta. Pentru mine este ca o slabiciune. Toti spun "Viata merge inainte !", insa mie imi este greu sa fac primul pas. Urasc sa nu stiu cum sa reactionez, sa nu stiu cum sa merg mai departe. Nu pot sa stau, sa astept sa se intample o minune, la care am incetat de mult sa mai sper. In viata nimic nu e usor, cu atat mai putin asta. Nu e corect. Nimic nu e corect. Si nu pot face nimic. Ce poate sa fie mai dureros decat sentimentul de neputinta ? Ce ma poate infuria mai tare decat faptul ca nu pot da timpul inapoi ?

A fost prima iubire. A fost prima data cand am iubit cu adevarat.

Nu pot. Nu am de gand sa plang. Dar simt cum lacrimile ma inabusesc si imi strang puternic pumnul, pentru a nu le elibera. Vad totul incetosat, dar nu clipesc, vreau sa imi pastrez lacrimile in ochi. Amintirea e tot timpul in mintea mea si imi e frica sa ma ating de ea, sa o cuprind intre degete si sa o cobor de acolo. Urma acelei zile a lasat in viata mea un gust amar, intorcandu-ma la acele obiceiuri de care imi era teama. Goala, pustie, fara sa stiu incotro ma indrept, dezamagita ? Da, cam asta sunt eu cea de acum, mai ales din seara asta. Pana in seara asta nu simteam atat de puternic, nu ma durea atat de tare, dar acum ma apasa o durere si nu stiu de ce se inampla asta. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat..tac. As vrea sa iti spun atatea. Sa iti spun ca totusi mai exista o speranta, hai sa ne pierdem din nou, hai sa mergem iar amandoi, totul e o nebunie, o adevarata tampenie tot ce se intampla, hai sa fim sinceri, hai sa nu facem asta, nu mai are sens, nu ramane nimic in urma. Dar sunt constienta ca aceste cuvinte nu ti le voi spune niciodata, sunt constienta ca nu le vei auzi.

Am ajuns aproape de blocul tau. Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa ma opresc putin pe banca si chia rasta fac. Dupa ce ma asez, imi revin in minte amintiri. Toate. Dar mai ales acea seara. Ultima. Ultimele priviri, ultimele cuvinte. Imi revin atat de clar in minte. Atunci doua lacrimi mari se rostogolesc agale sub genele mele. Si abia acum inteleg. Abia in momentul asta pricep de ce ma doare atat de tare azi. Pentru ca azi e doar o poarta deschisa spre maine. Pentru ma maine… e o zi de 24. E prima zi de 24 FARA TINE !

Cine sunt?

Cine sunt? Ti s-a intamplat vreodata sa te intrebi asta, indiferent de varsta pe care o ai? 

Asadar, cine sunt eu? Sunt o sumedenie de lucruri. Sunt o persoana care are o familie, niste prieteni, o persoana care are un nume, o infatisare fizica, sunt totul si nimic.

Asta este ceea ce vad toti, ceea ce se vede si la exterior, dar eu, eu cum sunt defapt? Cine sunt si cum arat in interior?

Amintiti-va..cand eram mici desenam pe asfalt chipuri de oameni...dar s-a chinuit oare cineva sa deseneze vreodata un suflet? Ce e defapt un suflet? E greu, e usor, are o culoare, e mic, e mare, stie sa vorbeasca? Am vrut sa il invit la o discutie. Am ceva in mine si totusi nu il cunosc indeajuns. La inceput mi-a fost teama, pentru ca puteam gasi ceva care sa ma infricoseze sau, chiar, puteam sa nu gasesc nimic. Spre surprinderea mea am realizat ca el stie ce trebuie sa stie pentru a-i fi bine si se obisnuise sa invete din propriile greseli, pe care oricum le facea intentionat, tocmai pentru a-mi da mereu lectii de viata. 

Grozav. Chiar am ceva in mine. Niciodata nu am stiut asta. Mintea mea refuza de obicei sa-mi vorbeasca, se organiza singurica acolo, iar mie imi trimitea doar unele raspunsuri si eu doar le puneam in practica. Minunat tot ce populeaza lumea interioara din mine. Creier, suflet, psihic..

Din nou. Cine sunt eu?

Am dansat. Mult..foarte mult. Am iubit. Asa cum nu am mai iubit vreodata. Am plans. Nopti intregi, pana cand mi s-au umflat ochii si obrajii mi s-au inrosit. Am visat. La tine si la mine. La fel de mult, si nu am incetat sa visez. Am crezut. Pana am fost dezamagita. Am cazut? Da, si de fiecare data m-am ridicat singura. 

Cand ma trezesc dimineata, ce fac? Imediat ma machez, imi pun costumul, afisez un zambet fals si ies in lume sa ma adaptez la conditiile externe. Nu stau nicio clipa sa ma intorc spre mine, sa vad daca ceea ce fac, fac pentru ca am nevoie sau o fac pentru ca a devenit un obicei. Poate nici nu imi place ce fac!

Oamenii nu se schimba. Cine esti? Vorbeste-mi despre tine. Stii ce vrei de la viata? Faci ceea ce iti doresti, ceea ce te face fericit? Eu as spune ca nu. Daca maine s-ar termina totul, ai ramane tot fericit? Esti fericit cand te privesti in oglinda? 

E incredibil ce face frica, teama din om. Atasamentul de trecut este cel mai mare pacat. Sa crezi ca nu mai stii sa zbori...ce greseala.. Dar poate asa e. Sa ma trezesc singura si sa nu mai pot face ceea ce imi place.. Renunti la el/ea, si cateodata ajungi sa renunti la tine. 

In ultimul timp nu m-am mai impotrivit, am incetat sa mai lupt si sa ma straduiesc sa pastrez controlul. Nu mai astept ca viata sa imi aduca ceva nou, o schimbare, un nou personaj.. Stii, acum e randul tau sa reflectezi la aceasta intrebare: "Esti fericit?" 

Eu..am sa fac rau, de dragul de a nu face bine, stiind ca daca fac lucruri rele, o sa ma simt bine! Pentru ca cel mai bun mod de a nu-i mai lasa pe oameni sa imi franga inima, este sa le arat ca nu am una. 

Dar tu?... Tu ce mai faci? 

Endless.

Tin in brate ursuletul de plus primit acum mult timp cadou de ziua mea. Il tin atat de strans, de parca ar fi singurul care imi poate opri furia in momentul de fata. Picioarele reci ma indreapta catre fereastra intre-deschisa. O deschid mai tare, o deschid larg. Ploua. Un val de aer rece ma izbeste brutal in fata si imi imprastie suvitele de par. Ma asez resemnata cu un caiet si un creion pe marginea patului. Pentru un moment imi indrept privirea in gol. Nu simt nimic. Dupa cateva clipe imi recuperez privirea din goliciunea aia adanca si incep sa astern gandurile care ma tin treaza la ora asta. Abia acum realizez ca timpul a trecut foarte repede. As vrea sa plang dar nu pot, nu am voie. Iubim de multe ori in viata, dar de fiecare data altfel. Acum am simtit o alta intensitate a trairilor, o alta desfasurare a imprejurimilor, alte replici, alte sentimente.

Crede-ma, lacrimile dor!

Cand imi amintesc de imbratisarile tale atat de calduroase, mi se face frig; vocea ta atat de diferita de a celorlalti inca o am intiparita in minte, iar zambetul tau...mi-amintesc cel mai bine zambetul tau; te-as fi iertat pentru orice vina daca mi-ai fi zambit asa cum numai tu stiai sa o faci. Cum sa fac sa uit toate astea?

Ah...am depanat atatea amintiri, atatea ganduri frumoase, atatea clipe minunate intr-un timp asa de scurt. Nici nu mai stiu ce vreau. Ai ramas doar amintirea frumoasa pe care seara de seara mi-o amintesc, un gand care ramane permanent in mintea mea. Oamenii mint cand spun ca timpul vindeca. Timpul acopera si ascunde, dar iarna bate vantul... Mi-am pierdut din nou privirea in goliciunea privita prin fereastra camerei mele. Stii ce am descoperit? Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care o am este legata de ziua in care ne-am despartit. A fost singurul moment in care nu mai stiam ce simt, cine sunt si cum sa reactionez. Mereu am facut fata obstacolelor, dar atunci nu am putut. Eram omul nepotrivit, la momentul nepotrivit. A fost singurul moment in care te-am privit si nu am mai simtit acel sentiment de siguranta pe care inainte mi-l ofereai. De multe ori te-am lasat sa pleci, dar cand mi-ai dat drumul la mana in seara aia, stiam ca nu te vei mai intoarce asa cum o faceai de fiecare data. Ne tineam de maini si eu plangeam. Atunci eram doar un copil care nu intelegea. Atunci ai renuntat la mine si eu am renuntat la tine. Am rememorat fiecare scena, nostalgia acelor vremuri lasandu-ma atat de vulnerabila... Nu vreau sa te mai visez. Nu vreau sa iti mai simt lipsa. Nu vreau sa mai incerc sa dau timpul inapoi. Nu vreau sa te mai iubesc. Vreau doar sa te aduc pentru o clipa, cat de mica, langa mine, sa simti ca te iubesc, sa simti ca... Ca tu esti tot ce am mai scump.

Ma uit la ceas. Este 1.30 noaptea. Oftez printr-o rasuflare lenesa, apoi ma pierd inca odata in goliciunea aia adanca. Imi amintesc din nou de noi. Imi amintesc de primul sarut furat, imi amintesc de o zi ploioasa de mai, imi amintesc de tentativele haioase de a ma musca, imi amintesc de prima cearta, imi amintesc prima impacare, imi amintesc de primul moment de gelozie, imi amintesc de prima seara petrecuta langa tine, imi amintesc de un rasarit de soare, imi amintesc de prima incredere pierduta si apoi recastigata, imi amintesc de tine, imi amintesc de noi. Fara a-mi da seama, doua lacrimi se preling pe obrajii mei reci. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoista, ci cu o iubire care ofera totul, neasteptand nimic in schimb. Ma doare vocea ta, dar mai tare ma doare lipsa ei.

Ma ridic de pe pat si ajung la geam. Inca ploua. Il inchid. Trag jaluzelele, apoi ajung in fata oglinzii. Imi desfac parul si caut printre amintiri si clipe pierdute, incercand sa o aduc inapoi pe acea "Eu", pe care am pierdut-o nu stiu unde. De ce nu o gasesc? Rasul meu s-a ascuns...a ramas numai un zambet. Lumina din ochii mei s-a stins...nu mai cred... Daca ieri credeam in multe, azi nu mai cred in nimic. Azi nu am nevoie de vorbe, pentru ca am nevoie de liniste si n-am nevoie de iubire, pentru ca sunt plina de..

M-am urcat in pat si am strans tare perna in brate cautand mirosul parfumului tau, dar si el disparuse demult. Ti-am spus ca daca pleci, sa pleci din toata inima. Am inchis ochii si am lasat acea stare de impacare sa ma cuprinda, am renuntat si m-a cuprins teama. E bine asa...e unica vocea ta. E o vibratie dureroasa care-mi atinge fiecare por facand sufletul sa tremure si ochii sa lacrimeze.

Am ramas aceeasi fata care te iubeste enorm. Si usor, usor, rasuflarea i s-a stins, ochii i se-nchisera..

Te iubesc.