Ma plimbam pe strazile acestui oras ciudat si observam cum lumea se uita la mine ca la o straina, dar nu ii bagam in seama, nu aveam timp sa ii observ. Seara asta nu este la fel de obisnuita ca alte seri. In seara asta ma simt mai trista ca in oricare alta seara, in seara asta simt nevoia sa plang mai mult decat am facut-o in ultimele zile. In seara asta te vad pretutindeni, vad imagini cu noi, trecand prin locurile in care stateam cu tine. Imi inchid ochii, incercand din rasputeri sa fac acele imagini sa piara. Dar cand ii deschid, sunt tot aici, tot amintindu-mi de tine.
Am o tentativa de a ma inchide in mine, o tentativa de a ma distanta de ceea ce ma inconjoara. Nu am nevoie de prieteni, pentru ca am nevoie sa fiu singura. Astazi ma simt singura, doar pentru ca imi lipseste o singura persoana. Am intalnit multi prieteni care au incercat sa ma fac sa rad, sau macar sa zambesc. Astazi nu simt nevoia.
Nu mai sunt eu. Nu pot. Refuz..
In fiecare zi obisnuiam sa petrec cateva minute bune in fata dulapului, stand sa ma gandesc cum voi arata in ziua respectiva. Dar azi nu, azi nu a fost asa. Azi am pus mana pe ceva la intamplare. M-am dus in fata oglinzii si m-am uitat adanc la mine. Imi placea sa ma machez, dar azi nu am chef. Azi prefer sa trec neobservata.
Azi multi mi-au spus “Timpul le rezolva pe toate!”, dar nu e adevarat, e o minciuna. Le-am dat dreptate, doar pentru buna impresie. Dar eu ? Eu ce cred ? Nu mai cred nimic. Azi e o zi in care buzele mele si-au pierdut amprenta vreunui zambet.
Am mers cat de mult am putut. Intotdeauna am mers pana la capat. Dar acum m-am oprit. M-am oprit fiindca nu mai am putere. M-am oprit pentru ca nu mai aveam motiv pentru care sa merg mai departe. M-am oprit. Si ma simt singura, speriata..
De o ora incerc sa ajung acasa, dar nu ma grabesc ; cum am mai spus, seara asta nu este ca celelalte seri. M-am oprit. Am stat si am privit in gol catre inima mea. Te-am strigat. Si te-am asteptat. Inca te astept. Nu mai esti… Corpul imi devine din ce in ce mai rece, pielea din ce in ce mai palida..
M-am saturat sa ma ascund sub chipul asta curajos, cand stiu ca ma feresc de adevar. Am preferat sa ma pictez pe fata, in loc sa ma mandresc cu ce mai am. Nu te mai privesc. Nu te mai ascult. Nu mi te mai amintesc. Nu iti raspund.
E prea tarziu sa mai adaug acum ceva la tot ce simt. Un prieten mi-a spus ca plansul ma ajuta…dar la mine nu prea ajuta. Pentru mine este ca o slabiciune. Toti spun "Viata merge inainte !", insa mie imi este greu sa fac primul pas. Urasc sa nu stiu cum sa reactionez, sa nu stiu cum sa merg mai departe. Nu pot sa stau, sa astept sa se intample o minune, la care am incetat de mult sa mai sper. In viata nimic nu e usor, cu atat mai putin asta. Nu e corect. Nimic nu e corect. Si nu pot face nimic. Ce poate sa fie mai dureros decat sentimentul de neputinta ? Ce ma poate infuria mai tare decat faptul ca nu pot da timpul inapoi ?
A fost prima iubire. A fost prima data cand am iubit cu adevarat.
Nu pot. Nu am de gand sa plang. Dar simt cum lacrimile ma inabusesc si imi strang puternic pumnul, pentru a nu le elibera. Vad totul incetosat, dar nu clipesc, vreau sa imi pastrez lacrimile in ochi. Amintirea e tot timpul in mintea mea si imi e frica sa ma ating de ea, sa o cuprind intre degete si sa o cobor de acolo. Urma acelei zile a lasat in viata mea un gust amar, intorcandu-ma la acele obiceiuri de care imi era teama. Goala, pustie, fara sa stiu incotro ma indrept, dezamagita ? Da, cam asta sunt eu cea de acum, mai ales din seara asta. Pana in seara asta nu simteam atat de puternic, nu ma durea atat de tare, dar acum ma apasa o durere si nu stiu de ce se inampla asta. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat..tac. As vrea sa iti spun atatea. Sa iti spun ca totusi mai exista o speranta, hai sa ne pierdem din nou, hai sa mergem iar amandoi, totul e o nebunie, o adevarata tampenie tot ce se intampla, hai sa fim sinceri, hai sa nu facem asta, nu mai are sens, nu ramane nimic in urma. Dar sunt constienta ca aceste cuvinte nu ti le voi spune niciodata, sunt constienta ca nu le vei auzi.
Am ajuns aproape de blocul tau. Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa ma opresc putin pe banca si chia rasta fac. Dupa ce ma asez, imi revin in minte amintiri. Toate. Dar mai ales acea seara. Ultima. Ultimele priviri, ultimele cuvinte. Imi revin atat de clar in minte. Atunci doua lacrimi mari se rostogolesc agale sub genele mele. Si abia acum inteleg. Abia in momentul asta pricep de ce ma doare atat de tare azi. Pentru ca azi e doar o poarta deschisa spre maine. Pentru ma maine… e o zi de 24. E prima zi de 24 FARA TINE !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu